Life is an ilusion…

 Pare un cliseu dintr-un film vechi atunci cand ni se spune ca noi, cei mai “tineri”, luam viata ca pe ceva ce ni se cuvine..prea tarziu insa ne dam seama ca este o realitate.  Zilele trecute eu si prietenii mei, colegii mei de generatie, ne-am trezit la realitate – viata atarna doar de un fir de par! Ne-a fost demonstrat ca viata este uneori de o cruzime infioratoare! Trei prieteni au plecat dintre noi ca si cand nu ar fi fost…Drumurile noastre nu se vor opri aici, chiar daca ale lor au fost curmate, insa vom fi nevoiti sa ne urmam visele fara ei alaturi.

Ne temem atat de mult de sfarsit incat ne construim propria realitate in care Noi suntem feriti de tragedii, trairi dureroase, de momente nefericite..De fapt, traim in iluzie, in iluzia vietii! Daca intr-adevar fiecare are un traseu de la care nu ne putem abate, tot ceea ce putem face este sa ne bucuram de fiecare clipa!

Si totusi, cea mai dureroasa dintre trairi ar fi uitarea…sa ii uitam acolo, intr-un colt de cimitir. Nu va vom uita niciodata, Bogdan, Razvan si Alex!

Andra Alexandru

Universul nefinit pus la dispozitia mea sa-l creez in toata infinitatea lui

In fata ecranului alb pe care urmeaza sa astern inceputul unei relatari, fie ca este vorba de un simplu eseu cerut de profesorul de romana , o lucrare de licenta, un discurs, un e-mail pentru un prieten cu care n-am mai vorbit de mult, dar incerc sa reiau legatura impartasindu-i gandurile mele, mereu ma gasesc lipsita de cuvinte , “desfrunzita”, goala, neputincioasa. Anxietatea creata de constientizarea propriei neputinte in a traspune ceea ce in mintea mea suna atat de clar, logic si ireprosabil conceput, pe o coala de hartie, alba, imensa prin oportunitatile ce mi le ofera ia amploare si cand este vorba de un simplu articol pe blog.

Mintea noastra este plina de idei, de cele mai multe ori geniale cum singuri recunoastem, iar daca cumva persoana careia i le destainuim le considera mediocre, sta in puterea noastra de atotcunoscatori si atotcuprinzatori sa judecam, pe buna dreptate, ca respectivul/respectiva are capacitati de intelegere limitate si nu poate vizualiza imaginea de ansamblu. Este surprinzator ce se petrece in mintea noastra de-a lungul unei vieti, cate planuri marete intemeiem caramida cu caramida ca pe mari edificii si le imbunatatim in fiecare zi, doar ca la un moment dat ele sa fie inlocuite de altele. Doar daca cineva ar putea crea o reprezentare palpabila a mintii umane probabil am fi uimiti de numarul inimaginabil de asemenea constructii, dar totusi cate dintre acestea ar putea fi macar locuibile intr-un sens metaforic? Incerc sa ma intorc cu privirea spre trecut si descopar ca doar o mica parte dintre ideile, visele, planurile mele au ramas macar in picioare dupa ce au fost supuse atacului bombei nucleare a cerebelului, si anume confruntarea cu realitatea. Ce poate fi mai devastator pentru gandirea unui visator – si tind sa cred ca mai toti oamenii viseaza viata cu ochii deschisi – decat confruntarea dintre ceea ce noi ne imaginam ca vom face si ceea ce vom face.

Este lupta eu contra ego. Dar cum stabilim cine sunt : eu sau ego. La intrebari de genul acesta, ce au tulburat linistea constientului uman doritor de cunoasterea adevarului si aflarea raspunsurilor la intrebari esentiale inca din momentul autoconstientizarii nu voi inceca sa creez iluzia dezlegarii misterului. Fara a intra in detalii de ordin psihologic sau filosofic pentru a ne confrunta cu diferitele doctrine sau curente ce populeaza campul intercultural, vom recunoaste de la bun inceput ca apelam la un artificiu : ego va insemna tot ceea ce ma caracterizeaza din punct de vedere inteligibil, iar eul va reprezenta existenta mea materiala, tangibila.

Atat pentru moment,

a voastra mereu aceeasi si niciodata la fel, Ana Cristina

Trenul

              

               Sunt doar un calator intr-un tren ce va opri in gari necunoscute, destinatia singura fiindu-mi cunoscuta, mie ca si celorlalti, vesnica destinatie, aceeasi pentru toti, implacabila si misterioasa, infricosatoare dar iminenta.Duc cu mine un bagaj intesat cu zambete si tristeti, cu bucurii mari si mici, cu neimpliniri ci cu speranta implinirii lor, cu satisfactii si cu regrete, cu iluzii si deazamagiri, cu melancholia unor iubiri pierdute si cu euforia celor realizate; un bagaj plin cu gandurile mele, cu emotiile si ramasitele furtunilor prin care am trecut. Imi port sufletul invelit  cu grija in bagajul vietii mele, de care tin strans de frica de a nu-l pierde inainte sa ajung la destinatie.

Noi toti acesti calatori ai nimanui, eterni trecatori prin garile vietii, traim de parca ar fi pentru totdeauna. Avem sentimentul vesniciei noastre, in ciuda constiintei propriei efemeritati. Avem indrazneala sa ne indragostim si sa ne daruim inima, desi stim ca ne-a mai fost zdrobita de atatea ori. Dar noi avem mereu rabdarea sa strangem fragmentele inimii noastre de pe la usi straine, sa le lipim cu grija inapoi, sa asteptam sa se vindece ranile,ca mai apoi sa le daruim din nou doar pentru a relua durerosul proces de reasamblare a celei mai pretioase parti din noi.

In unele gari ne oprim cu iluzia ca vom zabovi o viata, in altele doar pentru a mai lua o gura de aer cand simtim ca propria noastra calatorie ne sufoca, iar in altele doar pentru a astepta trenul urmator. Acestea sunt de fapt momentele vietii noastre: pe unele le traim intens, ca pentru totdeauna, pe unele le alegem doar pentru a uita o vreme ca nu le avem pe cele pe care le dorim, iar prin altele ne taram cu greu, cu speranta ca vom plonja in altele mai bune cat mai repede.

Astfel suntem noi, eternii calatori catre vesnica destinatie, unii bucurosi de calatorie, altii plictisiti in gari in asteptarea trenului care pare sa nu mai vina, unii schimband trenurile mereu, altii zabovind prin gari prafuite. Toti avem bilete cu aceeasi inscriptie pe care o regretam, dar ne traim cu emotie si nerabdare calatoria, uitand cine suntem, uitand sa zabovim asupra celorlalti calatori, cu visuri inalte, fara curajul de a privi in jur si mai ales inainte, prea atenti la zgomotul sinelor, zdrobiti in vagoanele propriei neputinte, mereu altii si totusi aceiasi, prinsi in mersul trenului si incapabili de a-l opri.

Un om, o inima, un bagaj, un tren, cateva gari, cateva sperante, o viata.. si apoi..nimic.

                                                                                                                                                                             Bianca