I’m living in another world…

   “Eu sunt slaba, fa-ma tare…asa de tare incat nimic pe lumea asta sa nu ma darame…” asa ii spuneam mamei cand eram mica si cand ma alinta , acum sunt mare, nu stiu cat de tare, dar nici slaba nu sunt

Stateam acum doua zile la o masa, undeva intr-o cafenea…eram multi, ne cunosteam de o viata si discutam…Cu sau fara prejudecati, judecam involuntar…uneori, de cele mai multe ori judecam in cunostiinta de cauza. Paradoxul este ca niciodata nu ne punem intrebarea cea mare “Cum as reactiona eu in situatia asta? Si ceilalti cum ar privi reactia mea?” .

Si subiectul atent dezbatut era…”chiria pe care politicienii o platesc”.  Si hop aud in dreapta ” eu nu as putea dom’le sa profit asa in locul lor…cum sa stau intr-o casa a carei chirie valoreaza in jur de 6000 de euro pe luna, iar eu sa platesc 300?!” Iar acum intervin…hai sa fim seriosi, pe cine mintim?! Eu as sta intr-o casa a carei chirie valoreaza 6000 de euro, iar eu as plati numai 300…hmmm…Si sa fim si mai cinstiti, cu totii am face asta. Ca unii ne ascundem dupa o perdea murdara sau nu, asta e altceva…

Just Andra Sammy

Foaie verdeee politist..

Foaie verde si-o aluna,

Hai politia romana!

Ieri am plecat din casa nu prea fericita (a fost una din zilele acelea in care n-am avut chiar cea mai buna decolare din pat) si ma indreptam catre facultate. In timp ce rulam resemnata cu 30km/h pe minunatele bulevarde din Bucuresti, observam cum frumoasa noastra capitala a inverzit. Nu, nu de la ghivecele cu copacei care au rasarit din senin pe rondurile de pe langa Cotroceni (si care probabil dupa ce se termina summitul o sa impodobeasca curtile vilelor edililor), ci de la gecutele si vestutele vesele ale politistilor romani. Cum a venit primavara cu adiere de summit, cum a inverzit Bucurestiul de politisti pe toate stradutele. Pe bulevardele mari avem chiar oferta speciala, 1politist+ 9gratis la fiecare intersectie. Oamenii sunt voiosi, dirijeaza cu frenezie circulatia care functioneaza sublim(dintr-un drum de o ora 5minute mergi si 55 stai in coloana si privesti la copaceii verde fosforescent care dau din manute).

Ca tot am pomenit de cum functioneaza circulatia, nu mare mi-a fost mirarea sa vad un politist intr-o zi care facea semne de zor soferilor sa mearga inainte, fara sa observe ca din partea cealalta veneau alte masini care aveau verde la semafor si a caror traiectorie se intersecta cu a celorlalti fara urma de indoiala. Probabil voia si el sa vada cum arata un accident in lant pe viu.

Dar sa revin asupra venirii primaverii si infloririi politistilor pe strazi. Cum stateam eu plictisita la un semafor, observ un politist voios nevoie mare care zambea, se intindea, se mai mangaia pe burta, apoi pe sub sapca. Uitandu-te la el simteai bucuria vietii (a vietii de politist). Vreau sa-i multumesc pe aceasta cale pentru ca m-a facut sa zambesc. Mai exista si politisti simpatici. Totusi, ma intrebam cum a scapat in intersectia aceea, de altfel o intersectie importanta(cea din Piata Romana), fara sa aiba un fizic atletic, cum am inteles ca se cere de summit. Poate voiosia lui a fost cea care l-a propulsat - daca n-ai aspect fizic macar sa inveselesti cetatenii care si asa au nervii la pamant.

Daca ne gandim mai profund, politistii au si ei o misiune ingrata. Pana la urma, nu e chiar placut sa stai intr-o intersectie si sa te uiti la pasarele si sa gesticulezi caraghios stiind ca toti soferii te injura in gand de mama focului. Ar trebui sa li se dea spor pentru risc de blesteme si daune fizice provocate de ganduri negre si injuraturi. Dar cum sa nu te enervezi cand vezi cum circulatia care oricum e la pamant, coboara in subteran din cauza unor impaiati care dau din maini patrunsi de misiunea de maxima importanta pe care o au (ca o opinie pur personala, mie mereu mi s-a parut ca politistii mai rau incurca circulatia).

In incheiere, as vrea sa salut toti politistii care m-au oprit, mi-au zambit, m-au invitat in club, mi-au facut urari de bine si nu mi-au dat amenda. Mai exista si oameni deosebiti in politia romana, ce pot sa spun:))

                                                                                                 Bianca

Life is an ilusion…

 Pare un cliseu dintr-un film vechi atunci cand ni se spune ca noi, cei mai “tineri”, luam viata ca pe ceva ce ni se cuvine..prea tarziu insa ne dam seama ca este o realitate.  Zilele trecute eu si prietenii mei, colegii mei de generatie, ne-am trezit la realitate – viata atarna doar de un fir de par! Ne-a fost demonstrat ca viata este uneori de o cruzime infioratoare! Trei prieteni au plecat dintre noi ca si cand nu ar fi fost…Drumurile noastre nu se vor opri aici, chiar daca ale lor au fost curmate, insa vom fi nevoiti sa ne urmam visele fara ei alaturi.

Ne temem atat de mult de sfarsit incat ne construim propria realitate in care Noi suntem feriti de tragedii, trairi dureroase, de momente nefericite..De fapt, traim in iluzie, in iluzia vietii! Daca intr-adevar fiecare are un traseu de la care nu ne putem abate, tot ceea ce putem face este sa ne bucuram de fiecare clipa!

Si totusi, cea mai dureroasa dintre trairi ar fi uitarea…sa ii uitam acolo, intr-un colt de cimitir. Nu va vom uita niciodata, Bogdan, Razvan si Alex!

Andra Alexandru

Hello world!!!

Wow! Ceva s-a intamplat si este neasteptat de minunat…

In primul rand eu ma numesc Ana Cristina si din postura de membra a echipei Domino zilele acestea am fost nevoita sa ma initiez in misterele blogosferei. Trebuie sa recunosc ca nu am avut niciodata blog, nu stiam cum  ia nastere unul sau cum se administreaza. Cu ajutorul colegelor mele am facut primii pasi, iar acum simt ca dau proba de viteza la sport… De cand m-am prins care e treaba pe aici scriu intruna, dar sa nu va asteptati sa gasiti 100 de articole pentru ca blogul e inca bebe, de-abia i-au dat ochii, nu are mai mult de cateva zile

Cand am primit formularul completat de fete cu descrierea lor creativa am scris un articol exprimnadu-mi surprinderea, entuziasmul si v-am impartasit si voua acele autoevaluari….acum voi vorbi mai mult despre mine.

In 300 de caractere cu tot cu spatii nu poti spune mai mult decat cuvintele cheie. A fost un exercitiu pentru mine sa ma comprim atat de mult, un exercitiu de cunoastere. Iar acum voi dezarhiva continutul acestei descrieri ca sa ma cunoasteti si voi (in primul rand colegele de echipa, dar si cine va mai citi acest blog):

“Sunt un vechi stejar, o pasare calatoare, o picatura de apa, o raza de soare. Sunt o nota pe partitura lui Wagner, o litera din opera lui Goethe, miscarea din sculptura lui Michelangelo. Sunt vantul ce adie pe meleaguri romanesti. Sunt eu alaturi de mine la bine si la rau.”

Primul enunt este format din perechi de contraste…In curtea liceului meu era un stejar batran, imaginea lui imi aminteste de orasul natal si dragostea mea de casa…precum o pasare calatoare intotdeauna mi-am dorit sa vizitez cat mai multe locuri, sa imbrac straiele calatorului si sa invat din experienta strainului…dar mereu m-as intoarce la batranul meu stejar, unde s-a nascut educatia mea.

Picatura de apa se evapora cand o mangaie raza de soare..aici m-am gandit la momentele cand imi dau seama de contradictiile din mintea mea.

Iubesc cultura – muzica, literatura, pictura, sculptura etc. De ce Wagner? Pentru ca in urma cu 5 ani luam lectii de pian si la o ora profesoara a interpretat una dintre partiturile lui Wagner, nu-mi amintesc care, dar am ramas fara rasuflare, atat de profunda era fiecare nota in parte, mai mult decat as putea exprima in cuvinte – acesta a fost un moment din viata mea care m-a marcat profund. Trebuie totusi sa mentionez ca dintre toti compozitorii preferatul meu este Mozart si sunt innebunita dupa piesele lui. Goethe…am citit “Poezie si adevar”…ma opream constant la cateva pagini citite si luam o gura de aer…gandeam – GENIAL- si citeam mai departe. Michelangelo? Am fost la Roma, aveam vreo 11 ani. L-am vazut pe Moise intai si m-a cutremurat, apoi am intrat in catedrala San Pietro si nu mi-am putut lua ochii de la Pieta…am plans…era viata capturata intr-o secunda.

Imi place sa calatoresc, sa citesc literatura universala, admir ceeea ce merita admirat din cultura straina, dar nimic nu-mi atinge inima mai mult decat Romania. Sa facem abstractie de orasele aglomerate si murdare…undeva la tara, pe un drum neasfaltat dintr-o padure, in creierul muntilor…acolo ma simt acasa, in siguranta, pe pamant romanesc.

Egoista in felul meu ma iubesc pe mine pentru ca daca lucrurile ar sta altfel atunci n-as mai iubi viata si n-as mai fi un prilej de bucurie pentru cei din jurul meu.

A voastra mereu aceeasi si niciodata la fel, Ana Cristina

Universul nefinit pus la dispozitia mea sa-l creez in toata infinitatea lui

In fata ecranului alb pe care urmeaza sa astern inceputul unei relatari, fie ca este vorba de un simplu eseu cerut de profesorul de romana , o lucrare de licenta, un discurs, un e-mail pentru un prieten cu care n-am mai vorbit de mult, dar incerc sa reiau legatura impartasindu-i gandurile mele, mereu ma gasesc lipsita de cuvinte , “desfrunzita”, goala, neputincioasa. Anxietatea creata de constientizarea propriei neputinte in a traspune ceea ce in mintea mea suna atat de clar, logic si ireprosabil conceput, pe o coala de hartie, alba, imensa prin oportunitatile ce mi le ofera ia amploare si cand este vorba de un simplu articol pe blog.

Mintea noastra este plina de idei, de cele mai multe ori geniale cum singuri recunoastem, iar daca cumva persoana careia i le destainuim le considera mediocre, sta in puterea noastra de atotcunoscatori si atotcuprinzatori sa judecam, pe buna dreptate, ca respectivul/respectiva are capacitati de intelegere limitate si nu poate vizualiza imaginea de ansamblu. Este surprinzator ce se petrece in mintea noastra de-a lungul unei vieti, cate planuri marete intemeiem caramida cu caramida ca pe mari edificii si le imbunatatim in fiecare zi, doar ca la un moment dat ele sa fie inlocuite de altele. Doar daca cineva ar putea crea o reprezentare palpabila a mintii umane probabil am fi uimiti de numarul inimaginabil de asemenea constructii, dar totusi cate dintre acestea ar putea fi macar locuibile intr-un sens metaforic? Incerc sa ma intorc cu privirea spre trecut si descopar ca doar o mica parte dintre ideile, visele, planurile mele au ramas macar in picioare dupa ce au fost supuse atacului bombei nucleare a cerebelului, si anume confruntarea cu realitatea. Ce poate fi mai devastator pentru gandirea unui visator – si tind sa cred ca mai toti oamenii viseaza viata cu ochii deschisi – decat confruntarea dintre ceea ce noi ne imaginam ca vom face si ceea ce vom face.

Este lupta eu contra ego. Dar cum stabilim cine sunt : eu sau ego. La intrebari de genul acesta, ce au tulburat linistea constientului uman doritor de cunoasterea adevarului si aflarea raspunsurilor la intrebari esentiale inca din momentul autoconstientizarii nu voi inceca sa creez iluzia dezlegarii misterului. Fara a intra in detalii de ordin psihologic sau filosofic pentru a ne confrunta cu diferitele doctrine sau curente ce populeaza campul intercultural, vom recunoaste de la bun inceput ca apelam la un artificiu : ego va insemna tot ceea ce ma caracterizeaza din punct de vedere inteligibil, iar eul va reprezenta existenta mea materiala, tangibila.

Atat pentru moment,

a voastra mereu aceeasi si niciodata la fel, Ana Cristina

Inca doua si ma duc…

i

Dupa cum am promis si celelalte doua variante de logo…observati vreo diferenta?

Sooooooo…..WHO’s the lucky LOGO?

Logo

La un moment dat nu aveam niciun logo si ne era teama sa nu ramanem fara…acum avem 4 variante cu acelasi logo si nu ne putem decide pe care sa-l alegem. Am incercat sa le postam aici pe toate 4, dar setarile blogului se impotrivesc vointei noastre. Pentru moment sa dezvaluim 2 dintre ele, poate in viitorul apropiat vor veni si celelalte. Oricum acestea doua sunt putin mai diferite.

Daca in conditii de usoara asemanare ne este greu sa facem o alegere, imaginati-va cat de greu ne-ar fi fost daca erau toate la fel!?!

Mama told me not to come

       Ma numesc Andra, am 20 de ani si locuiesc in Bucuresti. Descrierea comuna. Ma numesc Andra, prietenii imi spun Sammy, am 20 de vise importante de indeplinit si un deadline ce se apropie. Iubesc oamenii si secretele lor, detest gandacii si ananasul . Mi-e frica sa nu dezamagesc, dar nu mi-e frica de dezamagirile care mi le pot provoca. Obisnuiesc sa fiu lucida cand altii rad si sa am capul in nori cand cei din jurul meu sunt preocupati de “chestiuni importante”.

       De ce Olimpiadele Comunicarii? Pentru ca la 20 de ani nu am gasit ceva mai interesant de atat. Si nici o provocare mai stresanta decat Comunicarea Poltica.

Ati facut cunostinta cu piesele de domino?

Nu inca? Dar unde ne-a fost capul? Poate atat de preocupate cu rezolvarea temei de preselectie am uitat de noi sau mai bine zis am uitat sa va vorbim voua de noi. Eu sunt Ana Cristina (incantata de cunostinta) iar zilele acestea, ocupandu-ma cu completarea formularului de inscriere, am facut o descoperire neasteptata…mi-am descoperit colegele de echipa. Nu ma intelegeti gresit, le cunosteam, dar citind descrierea lor creativa am descoperit o alta latura a lor, cu totul fascinanta…poetica…romantica…visatoare

Le cunosteam…cu ideile lor realiste, cu gandirea strategica…acum le cunosc “mai aproape de adevar” si vreau sa impart aceasta experienta cu voi: faceti cunostinta cu piesele de domino

Andra Alexandru (si cea mai buna prietena a mea de la facultate) :

Desi m-am ivit in lumina intr-o zi de marti cu trei ceasuri rele, eu am fost ceasul cel bun. Punctul plecarii mele in lume este,asadar, unul al contrastelor: in afara echilibrata, inauntru extrem de fragila;aparent distanta, in realitate, profund implicata; o imagine perfecta a unei lumi imperfecte.

Andra Sammy:

Nu ma pot descrie decat prin comparatie.Acum ma voi compara cu balerinii mei iubiti, galbeni, al caror varf este acoperit cu dantela neagra. Sunt vesela si plina de viata, sunt critica si cinica, am o doza de luciditate care ma impiedica de multe ori sa ma arunc cu capul inainte fara sa il am spart.

Bianca Badescu:

Sunt ceva fragmentat si imprastiat in acelasi loc,un ceas ce-a stat,un timp uitat,un alb cu negru,un munte-n mare,o iarna calda,o vara rece,un zambet trist,un copil batran, o ploaie ce-a uitat sa cada peste Pamant.

Ileana:

Un vesnic work in progress ce nu viseza sa prinda radacini ,ci aripi.Acum 19 ani apaream pe piata,recomandata fiind de continutul intepator in ambalaj dragut.Nu aveam un logo dar am avut destui consilieri care si-au pus amprenta asupra-mi.Cu un nume de basm visam sa ajung intr-o zi un brand cunoscut.

Ultima, dar nu cea din urma, subsemnata,

Ana Cristina:

Sunt un vechi stejar, o pasare calatoare, o picatura de apa, o raza de soare. Sunt o nota pe partitura lui Wagner, o litera din opera lui Goethe, miscarea din sculptura lui Michelangelo. Sunt vantul ce adie pe meleaguri romanesti. Sunt eu alaturi de mine la bine si la rau.

Trenul

              

               Sunt doar un calator intr-un tren ce va opri in gari necunoscute, destinatia singura fiindu-mi cunoscuta, mie ca si celorlalti, vesnica destinatie, aceeasi pentru toti, implacabila si misterioasa, infricosatoare dar iminenta.Duc cu mine un bagaj intesat cu zambete si tristeti, cu bucurii mari si mici, cu neimpliniri ci cu speranta implinirii lor, cu satisfactii si cu regrete, cu iluzii si deazamagiri, cu melancholia unor iubiri pierdute si cu euforia celor realizate; un bagaj plin cu gandurile mele, cu emotiile si ramasitele furtunilor prin care am trecut. Imi port sufletul invelit  cu grija in bagajul vietii mele, de care tin strans de frica de a nu-l pierde inainte sa ajung la destinatie.

Noi toti acesti calatori ai nimanui, eterni trecatori prin garile vietii, traim de parca ar fi pentru totdeauna. Avem sentimentul vesniciei noastre, in ciuda constiintei propriei efemeritati. Avem indrazneala sa ne indragostim si sa ne daruim inima, desi stim ca ne-a mai fost zdrobita de atatea ori. Dar noi avem mereu rabdarea sa strangem fragmentele inimii noastre de pe la usi straine, sa le lipim cu grija inapoi, sa asteptam sa se vindece ranile,ca mai apoi sa le daruim din nou doar pentru a relua durerosul proces de reasamblare a celei mai pretioase parti din noi.

In unele gari ne oprim cu iluzia ca vom zabovi o viata, in altele doar pentru a mai lua o gura de aer cand simtim ca propria noastra calatorie ne sufoca, iar in altele doar pentru a astepta trenul urmator. Acestea sunt de fapt momentele vietii noastre: pe unele le traim intens, ca pentru totdeauna, pe unele le alegem doar pentru a uita o vreme ca nu le avem pe cele pe care le dorim, iar prin altele ne taram cu greu, cu speranta ca vom plonja in altele mai bune cat mai repede.

Astfel suntem noi, eternii calatori catre vesnica destinatie, unii bucurosi de calatorie, altii plictisiti in gari in asteptarea trenului care pare sa nu mai vina, unii schimband trenurile mereu, altii zabovind prin gari prafuite. Toti avem bilete cu aceeasi inscriptie pe care o regretam, dar ne traim cu emotie si nerabdare calatoria, uitand cine suntem, uitand sa zabovim asupra celorlalti calatori, cu visuri inalte, fara curajul de a privi in jur si mai ales inainte, prea atenti la zgomotul sinelor, zdrobiti in vagoanele propriei neputinte, mereu altii si totusi aceiasi, prinsi in mersul trenului si incapabili de a-l opri.

Un om, o inima, un bagaj, un tren, cateva gari, cateva sperante, o viata.. si apoi..nimic.

                                                                                                                                                                             Bianca